Cadrane cu aripi

prefață de Liviu Apetroaie

Cadrane, pentru că în ele se construiește un binom esențial, spațiu-timp, opțiune existențială, un suport al emoțiilor. Cu aripi, pentru că, odată definit decorul, emoția simte nevoia să se desprindă și să privească, dinafară, cu luciditate, lumea din care s-a născut. Oana Mioara Arhip ne vrea în acest spațiu-timp al ei. Este orgoliul creatorului, care, până la sfârșit, ne propune o lume. E a ei, dar ce ar fi o lume a creației fără acest orgoliu legitim. Astfel, autoarea nu ascunde nimic din ceea ce o determină să fie nudă în fața lumii. Bucurii și întristări, navele deschise ale naturii, umbre de oameni din existență umplu paginile acestei cărți.

Nu e la primul laborator de vorbe scrise, ci e la prima deschidere a acestui atelier către noi. Adunate cu acribie și grijă, emoțiile poetului cer glas. Și aceasta mi se pare încercarea poetului…

E metafizică, acolo unde nu e nici poet și nici poetă, acolo unde pregătește zborul, acolo unde (de data asta spun Poeta), își ridică aspirația, ori, cel puțin, încearcă să se ridice și să privească lucid o lume care, inevitabil, o (ne) rănește. E femeia care privește cu sentiment natura, cu ochi pierduți în ramurile anotimpurilor, pe care le simte cu suflare omenească. E, mai încolo, Omul care suferă trădarea regulii umanității.

Oana Mioara Arhip se dezleagă, conștient, de forma compactă a sufletului. Preferă o deconstrucție a orizonturilor de viață, le propune unei forme analitice, pentru ca, în trama rotundă, de cadran, a cărții să ni se arate în totalitatea trăirilor sale.

Ne cheamă, în text, din formule abstracte, în sensul unui drum urcător, care nu pierde, ci renunță la reperele contingente, totul fiind către prinderea largului orizont. Merge, poate chiar orgolios, la capătul unui drum care să dea răspunsuri. Are credința că redenumirea lucrurilor și, în final, a lumii văzute și simțite, va transforma simțurile în simțiri, în sensuri. Asta e ceea ce emoționează, prin sinceritate, în cartea Oanei Mioara Arhip.

Poemele, pornite dintr-o anumită gravitate a trăirii, se succed, secvențial, către o lămurire intrândă într-un cadran al refugiului. De fapt, autoarea caută un loc al reconstrucției de sine și preferă să o facă prin Cuvânt. Îi dă forma poetică, care i se potrivește, și deschide porțile lumilor care o înconjoară, care i se cuvin, dar și celor pe care le visează: sufletul căutător de împlinire, natura vie liniștitoare și dragostea, iubirea aceea care ar trebui să lege aceste doruri.

Mai mult sau mai puțin, poezia, ca răsunet al emoției de viață și al sentimentului alăturat ei e, de obicei, un răspuns definitiv al acestui eșec existențial. Dar asta nu înseamnă că opțiunea zborului e ratată. De aceea, cadranele decupate din realitate prind acum și aripi de re-zburare.

Îmi place, la Oana Mioara Arhip, limbajul suav, bine echilibrat, natural, nesofisticat, chiar direct și explicit, atunci când eul poetic se manifestă încrezător, și care este foarte bine ales pentru o poezie a confesiunii. Pentru că, textul ei este unul explicit al trăirilor autentice.

Și, mai mult, se adună fraze poetice, uneori neașteptate sau neașteptat de naturale. Poeta nu amestecă ceea ce ar putea fi restriștea, formă a lacrimei, cu ceea ce se poate duce în revolta lacrimei. Discretă, dar plină de cuvintele poeziei, ne invită să citim ce a scris ea și nu ce imaginăm, în așteptare, noi, ceștilanți. Îmi place cursul normal, chiar temperat, al acestor texte, pentru că ele leagă stări (mult mai grave, poate), de „tablourile” pe care le pictează Oana Mioara Arhip, în versuri.

Mă întorc în atelierul ei de suflet și mai caut versuri de tăria celor care s-au scris. Și Poeta zice că mai sunt… Le caut și… așa să fie de găsit!

Liviu Apetroaie prin vara lui 2020, prin Copou

Căutând să găsesc câteva repere, hai să spunem măcar două, pentru că întotdeauna chipul feminin are cel puțin o fațetă duală, m-am gândit pentru început la Ileana Mălăncioiu și la Ana Blandiana care sunt, până la urmă, reperele culturii române cu care noi ne lăudăm astăzi în universalitate. Ileana Mălăncioiu este pe departe plasabilă în paradigma unei literaturi tragice, a unei literaturi a jertfei întru și pro creație, în vreme ce Ana Blandiana este o voce foarte polemică adeseori dulce cum au acuzat-o pe nedrept unii critici care pe de altă parte nu știu cât de greu e să fii dulce în poezie și să-ți asumi asta dar este mult mai apropiată de ideea de feminitate în sensul în care o percepem noi comparând-o cu cealaltă latură a personalității umane și anume masculinul.

Ei bine în această carte, Cadrane cu aripi, nu o să regăsim niciunul din aceste două modele până la capăt însă există tentații din fiecare dintre ele. Tema aceasta a jertfei continue pe care viața feminină o presupune până la urmă și care-i aparține în cultura noastră (și chiar spun asta cu strășnicie), Ilenei Mălăncioiu este o temă predilectă a autoarei. O cultivă atât atunci când vorbește la persoana I singular făcând o confesiune despre sine cât și atunci când vorbește despre motive grave ale culturii universale cum ar fi cel al morții, cel al timpului, al timpului care trece și este irecuperabil pierdut și cel blagian de data aceasta, al sensului vieții. Din Ana Blandiana ceea ce transpare în aceste este cumva asumarea până la capăt a feminității. Chiar și atunci când creează personaje, ca în poemul artistului – Artistul din cetate – artistul acela nu este masculin… este în spatele lui o latură feminină foarte puternică și când spun feminină mă refer exclusiv la un tip de trăire și nu merg în zona feminismului deșănțat de care am putea acuza o autoare de gen feminin.

Există în acest volum trei părți, dacă le pot numi așa, trei fragmente care de fapt rescriu unitar o ființă completă sau cel puțin atât de completa cât poate fi ea astăzi la acest moment când încă se caută pe sine. Primul capitol se numește TIMP și este un timp al memoriei involuntare, al iubirii față de trecut, al nostalgiei față de trecut, față de părinți, față de modele, față de, așa cum spune Proust așa de frumos, față de adevăratele paradisuri care întotdeauna sunt cele pe care le-am pierdut. A doua parte, ANOTIMP, dezvoltă mult mai mult principii și motive ale simbolismului decât o face prima parte, cel al sincretismului, al muzicalității, al armoniei, glisarea dinspre catren spre distih, care nu este ușoară – distih este o formă concentrată de poem care nu are rădăcini europene și este ca atare foarte greu fezabil în care să pui în spatele rimei și un sens coerent… așadar transmite o trecere. Nu știu dacă aceste poeme au fost scrise dintr-o răsuflare sau aparțin unor vârste diferite, în orice caz ele sunt diferite ca substanță. Iar cea de-a 3-a parte care se numește cumva stănescian RETIMP – mă gândesc la necuvintele lui Nichita Stănescu unde, forțând  puțin prin jocul de limbaj, limba să capete un sens înnoit, în care contemplația de până atunci a omului și a ființei interioare lasă loc meditației asupra vieții și asupra socialului.

Așadar, veți descoperi în această carte dincolo de foarte multă aplecare și foarte multă pasiune către frumos și poezie și o dorință de a pune întrebări, de a ne îndoi de adevărurile pe care le credeam până la un punct certe în existența noastră zilnică, și de ce nu o dorință, un îndemn spre creație…

Livia Iacob, discurs de la lansarea volumului Cadrane cu aripi, 19 septembrie 2020, Parcul Copou Iași

Incunabul fără Prometeu

„am învățat să ´condeiez lumina/ culori întrezărite straniu/ lunatec lunecarea re-lumită/ trăind un măsurat contrariu”… Astfel sună acum aşteptarea pentru Oana Mioara Arhip, un autor care vine să confirme, cum puţini o fac, o aparent minoră, dar în fond sublimă realitate a sinelui: aceea că, după delirul debutului în poezie, ai nevoie, o nevoie interioară, de certitudinea îndoielii pentru a-ţi continua drumul. Atunci când am cunoscut-o, emoţiile erau la cote maxime. Copou, întâiul volum, promisiunile tuturor, incertitudinea planând peste toate… O regăsesc acum: un condei matur, ale cărui eleganţă şi parcimonie în dezvelirea adevăratelor zbateri nu mă surprind, dar un condei care încearcă să îşi surclaseze propria trăire şi să o metamorfozeze, bine dozat, în cuvinte care să însemne ceva pentru ceilalţi, prietenii tăcuţi din spatele uşilor închise pe care solitudinea nu îi poate renega.

Căutând să găsească, printre oamenii de hârtie, care par a fi uneori mult mai aproape decât orice aparţinător la lume, câteva repere potrivite incertitudinii cu care păşeşte în lumea (prea!) adulaţilor poeţi,  pentru că întotdeauna chipul feminin are cel puțin o fațetă duală, cred că Oana Mioara Arhip s-a raportat pentru început la câteva mituri culturale, de la care, în fond, se revendică orice bun cititor de literatură. Între ele, impertinent şi seducător, mereu impasibil cum îl ştim, Prometeu: „la capătul de pod spre sensul meu/ un cerșetor/ poate un prometeu/ ridică pietrele în cubic înțeles/ urcușuri căutându-și sens”. Vin, pe rând, sfinţii din biserica sufletului, unde naivitatea face casă bună cu speranţa, copilăria – paradis pierdut, dar tocmai de aceea paradis infinit –, saltul gol, înaltul visării, „disperarea iluziilor dintre lumi”, şi niciun alter care să vindece orgolioasa temeritate a singurătăţii.

 Se întrupează, inevitabil, din toate aceste poeme scrise cu răsuflarea întreruptă şi afinii despre care e greu să mărturiseşti, pentru că, dacă alegi să o faci, de fapt te mărturiseşti pe tine însuţi. Mă gândesc acum la Ileana Mălăncioiu și la Ana Blandianaale căror voci, polifonic, răsună din incunabulele sotto voce. Ileana Mălăncioiu, o alegere întrucât s-a autodefinit prin paradigma unei literaturi tragice, a unei literaturi a jertfei întru și pro creație, în vreme ce Ana Blandiana capătă corporalitate în poemele    pentru foarte polemicul dulce stil clasic, adeseori dulce şi împotrivindu-se  criticilor lipsite de onestitatea maturităţii etice a celor care nu știu cât de greu e să fii „dulce” în poezie și să-ți asumi asta continuându-ţi abisala cărare.

Ca şi în volumul de debut, Cadrane cu aripi, tema recurentă îmi pare a fi aceasta a jertfei continue pe care viața feminină o presupune până la urmă și care este cumva un bun câştigat în cultura noastră, o dată cu mitul Meşterului Manole, subsecvent multor pagini din volumul de faţă. O cultivă atât atunci când vorbește la persoana I singular, făcând o confesiune despre sine, în ceasul dăruit cu har sau blestemat de amar, ca în motto-ul cu care se deschide a unsprezecea clipă de târziu: „Douăsprezece clipe de pustiu/ Palide oaze incomplet-turbide/ Apasă-n piept copilării tardive/ A unsprezecea clipă de târziu”, cât și atunci când invocă, în discursul asupra lumilor fiinţiale, motive  în tonalităţi grave din cultura universală, cum ar fi cel al morții, cel al timpului, al timpului care trece și este irecuperabil pierdut, alături de timpul blagian de data aceasta, al sensului vieții: „trăiam cu inimile în aceeași casă/ pulsul era diferit iar tensiunea cădea liber/ retina capta imaginea alegând lumina/ gravitația cordurilor învelea oglinda/ răspândea un sens incert

dar exista…// trăiam cu inimile în aceeași casă/ prin alte dimensiuni/ tulburare de noapte/ vise în dragul visării…// ischemii uitate/ conturau regretul/ pe rama finală/ a iadului pe pământ/ trăiam/ inimile zbuciumate/ dărâmau aceeași casă/ zi de zi/ acolo/ în satul de pescari/ casele erau părăsite…”

Oanei Mioara Arhip îi doresc să aibă curaj. Curajul asumării până la capăt a feminității. Chiar și atunci când creează personaje, ca în poemele dedicate artistului, artei în genere, eticii şi esteticii pe care le putem dilua în hermeneutica gestului cultural, artistul pe care ea îl surghiuneşte în poeme acela nu este masculin… În spatele lui, o umbră; în faţa lui, un chip care pândeşte umbra… Iată acea latură feminină foarte puternică, inevitabilă atunci când scrii în deplină onestitate şi cumva împăcată cu tine însăţi: un tip de trăire care, înainte de a da răspunsuri literaturii, pune întrebări vieţii. Întrebări la care Prometeu nu mai este chemat să răspundă. Doar să tacă.

Livia IACOB